Falling in love should be instant

Ioana, foto credit Florin Gorgan

Viețile altora sunt mereu fascinante, exotice, dezirabile. De aceea ne face oricând o mare plăcere să citim interviuri. Pentru că sunt o gaură de cheie prin care surprindem în fugă ceva din intimitatea celuilalt. Acesta este și scopul acestor scurte dialoguri, bazate pe o temă în ton cu spațiul nostru: stilul personal. Sunt o privire furişată, un istantaneu din istoriile unor oameni care nouă de plac mult şi pe care vă invităm să-i cunoaşteţi, măcar un pic.

 

Astăzi o tragem de limbă pe Ioana Casapu, stilist şi fotograf în editoriale de modă cu tente subvervise, blogger la Ruffles for Breakfast

 

Câteva cuvinte despre Knights, editorialul semnat de tine în All Hollow?
Knights a fost primul meu editorial foto tipărit într-o revistă. A fost o surpriză neașteptată și un proiect care a însemnat să ies din zona mea de confort, să merg într-o țară străină, să comunic cu oameni străini la propriu și la figurat – într-o limbă pe care nu o stăpânesc excelent (franceza), și să încheg un scenariu format din 4 personaje care nu se mai întâlniseră în prealabil. Am avut norocul de a lucra cu o make-up artist foarte bună, româncă, Laura Hasmasan, și cu o echipă de oameni tineri și foarte talentați, pe care i-am găsit printr-un anunț pe Facebook. Knights a fost confirmarea că pot continua să fac fotografie și că o pot face și pentru o piață străină.

 

Ce reviste citești cu religiozitate?
Nu prea mi-am cumpărat niciodată reviste, citesc cărți. Cred că asta vine și din faptul că prefer să înod povești pornind de la cuvinte și scenarii pe care mi le construiesc singură.

 

La ce proiect lucrezi în momentul de față?
Am început un proiect foto pe format Polaroid, după ce m-a cuprins o întreagă isterie vizavi de genul ăsta de film. Proiectul se numește Only Lovers Left Alike și, după cum se poate ghici, e despre fotografii cu cupluri. Totul a pornit în joacă, de la două cuvinte alese random din alt proiect: breasts & birthmarks. Am mers pe formatul ăsta precar (Polaroid nu mai fabrică film și cameră, astfel că găsirea de echipament a fost o întreagă aventură), pentru că, as I read once, “falling in love should be instant, like Polaroids”. Nu e neapărat o serie despre imagini, ci despre poveştile din spatele lor, despre cum au ajuns acei oameni în ipostaza de a se afla împreună în fața camerei mele și de a se lăsa surprinși într-o fotografie neretușabilă și irepetabilă.

 

Care sunt elementele de bază de la care pornește orice ședință de styling?
O carte, un film, un album, un pachet sau mai multe de țigări și un tumblr în care îmi salvez cât de multe referințe reușesc. Unele vin și din amintiri particulare, din relația cu locuri sau oameni, sau pur și simplu din ce văd pe fereastră. Azi am văzut Ateneul și mi-a amintit de Budapesta în mai.

 

Cum se schimbă perspectiva în funcție de locul pe care îl ocupi in relaţie cu aparatul de fotografiat (în fața sau în spatele obiectivului?)

Atunci când m-am apucat să mă joc cu fotografia, acum 9 ani, făceam ce facem toți când vrem să explorăm: ne folosim de cel mai la îndemână subiect, propria persoană. Pentru mine asta a însemnat să mă pun singură în fața camerei și să continui de acolo. Nu cred în narcisism vizual. Cred că ne construim capacitatea vizuală învățând să fim în fața, în spatele camerei și în afara ei, atunci când vorbim de stilism sau de scenografie. E ceva ce trebuie văzut în 3D.

 

Mulți dintre noi avem o ‘uniformă’, o ţinută pe care o repetăm fiindcă ne avantajează, care ar fi uniforma ta?
Negru, ruj roşu.

 

Există vreo piesă (haină, încălțăminte sau accesoriu) pe care s-o fi moștenit de la vreo rudă și pe care să o porți?
Da, am încă foarte multe piese rămase de la mama sau bunica, sunt lucruri mai vechi de 40 de ani, care arată și se comportă impecabil în continuare. Cămăși, ii, fuste sau rochii. Cred că multe piese de îmbrăcăminte “scăpate” printr-o minune la noi în comunism spun mai multe despre istoria modei decât orice ar putea spune astăzi mulți designeri.

 

Există vreo haină la care ai salivat mult timp și pe care ai reușit într-un final să o cumperi? Dacă da, cum te-ai simțit îmbrăcând-o?
Există, dar nu am mai cumpărat-o până la urmă. Era un trenci Marni legat de o promisiune personală, care, în cele din urmă mi s-a părut prea scump. Acum îmi pare bine, ce e mult strică și trenciul ăsta ajunsese peste tot, pe toate străzile.

 

Care e cel mai tare chilipir pe care l-ai achiziționat vreodată?
O rochie din anii 70, la un vintage shop din Paris. Toate hainele mele sunt legate de povești, sau cumva poveștile au crescut în jurul lor. Rochia asta neagră cu păsări aurii pe umeri are o formă perfectă care face probabil orice femeie să arate ca scoasă din Studio 54 într-o seară de februarie cu Gin Fizz. Eu am îmbrăcat-o într-o cameră ticsită cu haine din toate timpurile. Când am închis fermoarul, la radio cânta Nick Cave cu On Jubilee Street, iar eu arătam din nou ca la 17 ani. M-am privit în oglindă și mi-am amintit de Mark Knopfler, de Somethings gonna happen to make your whole life better și de Rochia cea Nouă, cartea Lindei Grant.

 

Cât de des îți cumperi haine pe care apoi le porți rar sau deloc?
Încerc un exercițiu de onestitate dificil. Nu mi-am mai cumpărat haine high street de vreo doi ani, fix din rațiunea asta. Am investit timp și căutări în second hand, vintage și produse ale designerilor. E o ecuație simplă, care mă scapă de bătăi de cap atunci când știu că am ales bine să nu mai hrănesc corporațiile cu muncitori plătiți cu 0.89 dolari pe zi. Chiar dacă îmi amintesc uneori de plăcerea vinovată de a smulge etichete proaspete.

 

Există vreun stil vestimentar care îți place, dar pe care nu poți să ți-l asumi (din varii motive, nu ți se potrivește, nu ți-l permiți, prea excentric)?
Of, da. Există un stil vestimentar pentru care nu am un context. Când eram copil, mergeam cu mama și tata la mare, și îmi plăcea să cred, în acel început de ani ’90 în care ne invadau susținut Hollywood-ul, muzica străină și strălucirea paietelor, că viața va aduce petreceri ca pe vremuri în care rochiile femeilor se termină la călcâie și scapără în ape de cobalt, încadrând un spate gol și subțire. O prietenă ar spune că sunt paseistă, dar tot cred ca anii ’80 și ’90 au fost cel mai bun timp, pentru tot.

 

Cum te îmbraci când ieși la o întâlnire romantică?
Negru, ruj roșu.

 

Există vreun personaj faimos (real sau fictiv) ale cărui alegeri vestimentare să le influențeze pe ale tale?
Da, și nici nu le pot număra pe toate cele 20 de degete. Top 3: Jim Morrison, Winona Ryder, familia Gainsbourg.

 

Cel mai stylish film?
Marile speranțe, 1998.

 

Ce carte / cărți citești zilele astea?
Fear of flying, de Erica Jong

 

Ai vreun pont bun, un magazin mișto din București (sau o altă capitală europeană) unde găsești mereu ceva interesant de achiziționat?
Free P Star în Le Marais, second handurile din Cluj, Retrock în Budapesta, Chine Machine în Porte de Clichy.

 

Nu ieși din casa fără?
Țigări, parfum, bani.

 

Cea mai excentrică haină pe care ai purtat-o vreodată?
Haina mea de blană vintage. Nu stiu daca e excentrică, e cu siguranţă foarte mare şi aminteşte de cea a lui Margot Tenenbaum din Wes Anderson. Purtând-o, mi s-au întâmplat câteva dintre cele mai excentrice lucruri.

 

foto credit: Florin Gorgan