Frumoasă de mori

ewoodville (1)

E adevărat, baba suferă la frumusețe, dar unele dintre ‘tratamentele’ și ideile de înfrumusețare care au fost la modă de-a lungul istoriei erau în cel mai bun caz ridicole și în cel mai rău, de-a dreptul letale.

 

Să începem cu ridicolul. Dacă erai o matroană respectabilă pe la 1600 toamna, cu câțiva copii la activ, statut social și un decolteu în declin vertiginos, Dicționarul Doamnelor (publicat la 1694) îți venea în ajutor cu o soluție miraculoasă. Cităm cu aproximație:

 

“Ca să corectati sănii căzuți și diformi (N.A: cei care au scris acest text n-aveau milă), astfel încât să devină din nou rotunzi, mici și rotofei, faceți o tinctură compusă din semințe de morcov, semințe de anason, semințe de fenel, semințe de chimen, miere și oțet. Vă ungeți pieptul cu această soluție și apoi îl legați bine. După două zile și două nopți, desfaceți legăturile și dați-vă pe sâni cu vin alb și apă de trandafiri.” (N.A: vă urăm marinare plăcută)

 

Din categoria frumusețe periculoasă

Între secolele al XV-lea și al XVII-lea toate doamnele își doreau să fie palide ca luna, așa că se ungeau pe față un cu un fel de fond de ten al cărui principal ingredient era plumbul alb (o substanță foarte toxică, despre care se știe că provoacă diverse boli grave, până la deces). La vremea respectivă, un ten bronzat înseamna că ești o sărăntoacă nevoită să muncească pământul cu spatele, și mai bine moartă decât să te bănuiască cineva de una ca asta. Timp de vreo 300 de ani la rând, mii de femei au capotat în urma acestui tratament, până când s-au gândit că poate ar fi cazul să renunțe. Ah, vanitatea!

 

Alternativa la plumb pentru obținerea unui ten pal era la fel de grozavnică: femeile se supuneau unor sesiuni controlate de luare de sânge. Cu lipitori. Aplicate pe față.

 

În epoca medievală să ai o înfățișare palidă și blondă justifica orice sacrificiu, înclusiv pe cel suprem. O metodă terminală utilizată pentru decolorarea părului, de data asta în Anglia Elisabetană, era folosirea unui paste pe bază de leșie. Dacă supraviețuiai, rezultatul era că după mai multe aplicări rămâneai cheală. Așa că s-au inventat perucile, care au devenit tot mai elaborate și supraetajate. Atât de grele erau, încât trebuiau susținute cu untură. Așa că doamnele erau mereu grijulii să nu se umple de varii dăunători dornici de prietenoasă coabitare: păduchi și șoareci.

 

Alte soluții absolut mortale:

– manită de brom (substanță toxică și radioactivă) pe post de ruj de buze în Egiptul Antic (asta omora de două ori, o data pe purtătoare, a două oară pe soț / iubit / amant etc)

– arsenic (otravă) în păr pentru grecoaicele din Antichitate care mureau ca să fie și ele blonde

– extract de belladona (o plantă otrăvitoare) pus în ochi, pentru o privire strălucitoare și fatală (epoca Victoriană)

 

Dacă te doare înseamnă că-și face efectul

– perioada medievală pare să reunească toate bizareriile în materie de înfrumusețare: tot pe atunci era în mare vogă o față prelungă, așa că doamnele și domnițele își smulgeau la propriu părul din cap astfel încât să aibă o frunte mai înaltă

– în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, din motive de lipsuri și resurse drastic reduse, femeile se epilau frecându-se pe piele cu șmirghel (scăpau și de păr, și de epidermă)

 

Pe dezgustător

– în Grecia antică erau la modă băile și măștile de față pe bază de rahat de crocodil, despre care se presupunea că-ți face tenul mai luminos (regretatul Crocodile Hunter ar fi fost invidios)

– încă una scârboasă, tot din antichitate, pe stil roman de data asta: se credea că transpirația colectată de la gladiatori amestecată cu grăsimea animalelor pe care le-au ucis avea proprietăți cosmetice revoluționare

– în Anglia Elisabetană, femeile își înroșeau buzele cu un amestec de furnici pisate, sânge de cărăbuș și ceară de albine (yummy!)

– secole mai târziu, pe la 1800, tot englezoaicele excelează în grețoșenii: ca să scape de kilogramele în plus, doamnele înghițeau pastile cu larve de tenie (un vierme lung care trăiește în intestin, unde devine tot mai mare și mai gras fiindca se hrănește din ce mănâncă gazda, și care cu greu mai era scos la lumină știți voi pe unde).

 

Lista de mai sus nu se vrea exhaustivă, sigur mai sunt și alte exemple, la fel de scabroase, dar să nu insistăm. Încheiem așadar într-o notă filosofico-intelectuală, cu un citat din nemuritorul Platon: “o femeie fără vopsea e ca mâncarea fără sare.” Adânc.