Diminutivele, o declarație de ură

huntress

Foarte rar ni se întâmplă să declarăm sus și tare că urâm ceva. Ura e un sentiment atât de redus și deprimant, încât încercăm să ne ținem deoparte și să-l combatem prin rațiune, empatie și uneori chiar umor.

 

 

Cu toate acestea, trebuie să admitem că pe diminutive le urâm sincer și din toată inima. Ne-am săturat să tot auzim de rochițe, fustițe, bluzițe, hăinuțe ș.a.m.d. Astea sunt eventual acceptabile pentru garderoba copiilor, ale căror haine chiar sunt mici (deși, chiar și în acest context ne zgârie pe urechi). Dar pentru femei în toată firea? Nu e deloc simpatic, e absolut agasant.

 

 

Ce nu înțelegem, însă, este de unde vine această nevoie de a transforma totul în ceva micuț, drăguț, simpăticuț? O fi ceva ce ne scapă nouă? Dar senzația pe care ne-o lasă diminutivele este mai degrabă una de neînsemnat, cumva ridicol și vag jenant.

 

 

Poate că e o chestiune care ține și de limba română, care parcă te îmbie la astfel de transgresiuni. Sau de spiritul românesc, mai mereu înclinat spre neserios și mișto. Dar să nu generalizăm, că și ăsta-i un păcat de care mulți ne facem vinovați. Ne-ar plăcea totuși să ne putem explica mai bine fenomenul, poate că așa vom da dovadă de mai multă înțelegere.

 

 

Din câte știm noi, spre deosebire de engleză, germană sau franceză, limba română permite o oroare și mai mare, și anume dublul diminutiv; spre exemplu, un cățeluș – câine, cățel, cățeluș (să ne corectați dacă n-avem dreptate). Motiv pentru care nu ne putem închipui un cuvânt mai urât decât rochițică.